ARTĂ

Loke Utgard lucrează cu fotografie și film provocatoare, explorând dorința, îmbătrânirea, vulnerabilitatea, sexualitatea și granița dintre fine art și pornografie.

Pentru curatori, galerii, muzee și organizatori de expoziții care caută artiști ce lucrează cu corpul, intimitatea și tabuul social, statementul de artist de mai jos prezintă practica și întrebările ei recurente.

Propunerile de expoziție și proiecție pot fi discutate direct cu artistul. Include instituția sau spațiul, tema curatorială, formatul propus, locația și datele, precum și lucrările care te interesează.

Scrie la contact@lokeutgard.com pentru a discuta propunerea și disponibilitatea lucrărilor relevante.

Pentru lucrările fotografice disponibile pentru achiziție, vezi printurile fine art erotice și provocatoare în ediție limitată din Edițiile de colecție. Întrebările despre achiziție și expoziții sunt gestionate separat.

contact@lokeutgard.com · Ediții de colecție

Mă interesează viața privată și gândurile de sub cea respectabilă.

Dorință, îmbătrânire, atracție, rușine, fantezie, vulnerabilitate, sex, control, gelozie, tandrețe, speranță, diferență, urât, umor și toate lucrurile pe care oameni complet obișnuiți le poartă în ei în timp ce prezintă lumii o versiune mult mai ordonată a lor.

Inevitabil explorez toate astea din locul în care mă aflu eu: un bărbat alb de vârstă mijlocie care își vede corpul îmbătrânind și observă că, în același timp, curiozitatea, dorința și imaginația nu îmbătrânesc neapărat în același ritm.

Există o deconectare. O fisură.

Și știu că nu sunt singur în ea.

Atât de multe lucruri rămân nespuse și totuși stau liniștite în colțurile mai întunecate ale minții noastre în fiecare zi.

Contradicția asta mă fascinează.

Învelișul se schimbă. Uneori dramatic. Dar ce se întâmplă cu persoana dinăuntru? Ce se întâmplă cu atracția? Cu sexualitatea? Cu fantezia? Cu lucrurile pe care încă le vrem, dar despre care simțim din ce în ce mai mult că nu ar trebui să le vrem?

O mare parte din munca mea începe cu reacția aceea ușor inconfortabilă de yuck.

Și sincer cred că este un lucru bun.

De multe ori o urmăresc cum urmărește un câine un miros. Spre gândul inconfortabil, dorința nepotrivită social, fantezia pe care cineva vrea imediat să o ascundă, respingă sau condamne.

Prea bătrân.

Prea tânără.

Prea sexual.

Prea brut.

Prea intim.

Prea urât.

Prea mult.

În loc să întorc imediat privirea, de obicei vreau să știu de ce.

Uneori disconfortul ne avertizează despre ceva important.

Uneori pur și simplu am ajuns la una dintre acele granițe culturale invizibile stabilite de generațiile dinaintea noastră și nimeni nu a mai întrebat de foarte mult timp de ce există.

Nu am prea mult respect pentru o limită doar fiindcă este veche.

Asta nu înseamnă că fac imagini doar ca să șochez. Șocul de dragul șocului devine plictisitor foarte repede.

Mă interesează mult mai mult contradicția.

Frumusețe și degradare.

Tinerețe și vârstă.

Forță și vulnerabilitate.

Control și cedare.

Tandrețe și vulgaritate.

Obișnuit și explicit.

Ce arătăm și ce gândim.

Uneori asta cere o față sau o privire.

Uneori o mână bătrână pe piele tânără.

Uneori nuditate.

Uneori sex.

Nu văd astea ca lumi artistice separate.

Corpul uman este pur și simplu un alt limbaj, iar sexualitatea este unul dintre cele mai vechi și puternice lucruri pe care oamenii le celebrează, ascund, reglementează, fantasmează și se prefac că nu se gândesc la ele de secole.

Explorez multe dintre aceleași întrebări și prin film.

Mă fascinează ce se întâmplă când genuri despre care se presupune că trebuie să rămână separate încep să se amestece.

Scurtmetraj și film pentru adulți.

Dramă și pornografie.

Fantezie și realism.

Fine art și vulgaritate.

Ceva frumos cinematografic devine brusc explicit.

Ceva explicit refuză să înceteze să fie uman.

O fantezie poate exista privat în mintea cuiva timp de decenii fără să fie spusă vreodată cu voce tare. Filmul îmi dă posibilitatea să o las să respire, să se miște, să dezvolte personaje și în cele din urmă să devină fizic reală pe ecran.

Asta mă interesează mult mai mult decât simpla reproducere a limbajului vizual al pornografiei convenționale.

De ce trebuie un scurtmetraj credibil să se retragă atunci când sexul devine real?

De ce trebuie sexul explicit să abandoneze brusc personajul, emoția și povestea?

De ce suntem atât de confortabili cu violență simulată, moarte, ură și cruzime și totuși profund neliniștiți când camera refuză să iasă din cameră în timpul unuia dintre cele mai obișnuite acte umane?

Granițele astea mă interesează.

Și îmi place să le trec.

Nici nu sunt prea impresionat de o mare parte din lumea pe care am construit-o în jurul nostru.

Există o cantitate extraordinară de performance în viața modernă.

Cum să arăți.

Cum să te porți.

Ce opinii să ai.

Ce morală să arăți.

Pe cine să impresionezi.

Cum să îi impresionezi.

Ce tip de corp să prezinți.

Ce dorințe sunt acceptabile.

Ce gânduri pot fi recunoscute în siguranță.

Ce trebuie ascuns.

Construim identități pentru colegi, prieteni, parteneri, străini și din ce în ce mai mult pentru public online, apoi consumăm cantități enorme de energie menținându-le.

Toată lumea devine propriul mic departament de PR.

Mi se pare epuizant.

Și adesea incredibil de superficial.

O mare parte din munca mea se interesează deci de momentele în care acea suprafață lustruită crapă.

Secunda în care cineva uită poziția.

Gândul pe care probabil nu ar trebui să îl recunoască.

Dorința care nu se potrivește identității prezentate.

Atracția care pare nepotrivită social.

Corpul care refuză să rămână tânăr.

Emoția care nu este frumoasă.

Fantezia care face pe cineva să spună imediat: Nu. Asta e dezgustător.

Exact acolo devin adesea curios.

Împing limitele pentru că ele îmi arată unde oamenii devin implicați emoțional.

Uneori asta face munca nepopulară.

Uneori urâtă.

Uneori iubită.

Uneori oamenii râd.

Uneori se retrag.

Uneori se uită mult mai mult decât se așteptau.

Toate reacțiile astea mă interesează.

Nu am nevoie în mod special ca tuturor să le placă ce fac și am foarte puțin interes să șlefuiesc ideile până când devine imposibil ca cineva să se simtă ofensat.

Dacă toată lumea este imediat de acord că o imagine este de bun gust, potrivită și frumoasă, uneori mă întreb dacă am descoperit ceva.

O fotografie nu se termină cu oamenii din cadru.

Persoana care o privește aduce propria istorie, morală, atracție, prejudecăți, curiozitate, rușine și disconfort în lucrare.

Două persoane pot privi exact aceeași imagine și pot vedea lucruri complet diferite.

Una vede frumusețe.

Alta vede obscenitate.

Una vede exploatare.

Alta vede libertate.

Una vede umor.

Alta vede ceva ce ar fi vrut cu disperare să nu fi văzut niciodată.

Diferența asta mă interesează enorm.

Uneori nici măcar nu sunt sigur că adevăratul subiect al fotografiei este persoana din ea.

Poate este persoana care stă în fața ei.

Rămân intenționat privat și lucrez sub numele Loke Utgard.

Nu vreau în mod special ca persoana din spatele camerei să devină subiectul.

Lucrarea este suficientă.

Și poate merită o avertizare.

Probabil nu sunt pentru cei foarte sensibili.